Codul genetic uman a acumulat cantitati enorme de informatie despre “stres” si supravietuire in conditii privite ca “grele”. Aceste informatii isi arata efectele la vedere: in incordari, incrancenari, contorsionari ale corpului, inflamatii. Toate acestea sunt ceea ce definim ca opusul fericirii.
Zilele astea, cand imi ating spatele in dreptul rinichilor, simt muschii cum ma dor. Cand nu ma ating, nu percep durerea. Concluzionez ca ducem in viata de zi cu zi dureri de care nu suntem constienti.
Ca si povestea cu maseaua:
Am facut o radiografie a dintilor si dentistul mi-a aratat o masea cariata bine. I-am zis:
“Nu ma doare!”
A clatinat din cap.
Dupa ce am iesit din cabinet, chiar in aceeasi zi, maseaua a inceput sa doara.
Cu onestitate, nu maseaua a inceput sa doara. Eu am inceput sa percep situatia reala de la nivelul acestei regiuni a corpului.
Si am intalnit si raspunsul acesta: un fel de furie, de suparare catre corpul meu atunci cand ma doare ceva. Ca si cum corpul e de vina si, al naibii, nu mai vrea sa fie sanatos. Corpul e impotriva mea. E posibil chiar sa fie impotriva mea, atunci cand eu obsesiv si primejdios, accelerez catre autodistrugere.
Din experienta mea de lucru cu mine, am constatat ca sunt dureri stocate in corp, sa zicem. Puse bine acolo pana la un moment dat. Si nu corpul e cel care nu mai coopereaza cu mine. Eu sunt cea responsabila de toate fricile, stresul, deznadejdea, neglijenta, ingnorarea de sine de care am dat dovada.
Plus, mai exista si convingerea ca aceste informatii ni le transmitem unii altora ca bagaj-mostenire genetica. Si nu percep, intr-un final, doar durerea pe care o simt din experientele mele de viata, ci si durerea mamei, a tatalui, si a strabunilor. Tot ceea ce fiecare individ nu a putut, nu a stiut, nu a vrut, sa constientizeze si sa simta din propria viata, sunt puse in mostenirea sa si oferite cu generozitate urmasilor. E ca si cum ne facem cadou unii altora experienta de viata, multitudinile de posibilitati de aici de pe Pamant. Ce nu ne putem face cadou e interpretarea experientei. Acesta este deja ca un dat al firii pentru fiecare individ. Fiecare om vine inzestrat cu darul de a da propria semnificatie experientelor de viata. Dupa cum am simtit fiecare dintre noi, nu e asa in toate experientele vietii. Sunt si momente cand nu stim cum sa continuam, in care ramanem blocati cu orele, zilele, anii sau vietile…
Cand nu am mai raspuns vietii cu la fel de mult stres, am devenit constienta cat stres purtam in mine in fiecare zi. Automat. Il imbracam de la trezire ca pe o haina, o haina purtata, pe care o cunosc bine. Ma ridicam din pat si chipul se inasprea, picioarele si mainile incepeau sa se raceasca, respiratia devenea superficiala si sacadata. Zilnic. Iar fiecare dintre astea s-au dus in procesele fiziologice ale corpului: digestie mai proasta, oboseala, constipatie, blocaj in circulatia limfatica si eliminarea rezidurilor. Stii, grija de sine nu consta numai in a merge la coafor si purta haine frumoase.
Grija de sine inseamna sa ma intreb eu pe mine, asa cum il intreb pe iubitul meu:
“Cum ma simt astazi?”
Fara intrebarea asta si fara raspunsul onest la ea lucrurile arata azi ca si ieri, si chiar au sansa sa arate mai rau.
- “Ce nu imi ofer azi?”
- “Ce i-ar prinde bine corpului meu ca sa functioneze optim, in serviciul meu?”
- “Ce sa cred din ceea ce imi trece prin cap?”
- “Ce sa ignor din ceea ce imi trece prin cap?”
Ma recunosc adesea in oamenii care au plecat din locul lor de bastina catre alte locuri visand la mai bine. I-am auzit spunand:
“Aici nu e nimic. E saracie si nimic din care sa ne ducem viata.”
Apoi am mancat legume importate din Egipt. Am si vizitat Egiptul. Mintea mi-a ramas blocata intre doua imagini: legumele din Egipt si peisajul foarte arid din Egipt. Cat privesti cu ochii stanci golase, uscate, fara vegetatie sau apa. Mintea mea ar fi definit in Egipt pe “Aici nu e nimic.” Gura mea musca din legumele din Egipt. Care e adevarul?
Pamanturile rodnice ale Romaniei si clima prielnica oamenilor si idea de “Aici nu e nimic”. Care e adevarul?
Ma recunosc in oamenii care au zis “Aici nu e nimic”. Sunt la fel si eu in zielele in care aleg sa nu imi ofer ce imi prieste pentru o viata buna. Nu ies la soare, desi soarele e pe cer. Nu beau apa, desi apa e chiar la robinetul din casa. Nu respir, desi aerul de Bucuresti e in dreptul nasului. Si multe alte lipse si privatiuni…
Vreau sa va transmit celor dintre voi care azi visati sa aveti una si alta: problemele nu se rezolva doar avand una si alta. Nu vreau sa va descurajez sau sa va amarasc. Cu discernamant, continuati ca sa aveti ceea ce va doriti. Dar luati seama: la fel de important ca a avea este a fi capabil sa folosesti pentru binele tau ceea ce ai. Sa iti dai voie sa experimentezi experienta de a manca mancarea pe care o ai intr-un fel care iti prieste. E vital sa iti dai voie, sa consideri ca meriti, sa utilizezi cu discernamant ceea ce ai. Si insist sa constientizezi asta pentru ca poti lucra simultan la ambele aspecte: oricat ai avea, da-ti voie sa folosesti, sa ingrijesti cu drag, sa folosesti optim. O pereche buna de pantofi care sta in cutie pentru ca e prea buna pentru a fi purtata, e intr-un fel gunoi. E ca ambalajul de inghetata aruncat pe troatuar: sta acolo si nimeni nu il foloseste cu rost.
Exista o solutie optima: tu si aceasta pereche de pantofi buni si o experienta a prosperitatii.
Apoi sa incluzi si binele celorlalti in ceea ce experimentezi tu ca si bine. Cum arata acest bine comun? Cum se simte sa imi fie mie bine, in timp ce iti este tie bine, in timp ce noua, impreuna, ne e bine?
Iar antrenamentul acesta il poti face cu oricat ai avea: si cu foarte putin si cu foarte mult.
Cand avem suficiente realizam ca, onest, nu ne trebuie atat de multe ca sa fim bine ingrijiti. Nu multe ne trebuie ca sa avem ceea ce sa-I oferim corpului, mintii noastre, corpului emotional si sa fim hraniti, sa ne simtim iubiti de viata. Ca sa fim fericiti nu trebuie sa avem nimic. Nu in interpretarea ca fiind saraci lipiti pamantului putem percepe fericirea. Ci in sensul ca fericirea nu e conditionata de ceea ce avem. Fericirea este si nu este orice am avea sau nu am avea. Fericirea pura, simpla, cum banui ca simte un bebelus, exista si nu e conditionata de nimic.
Am constatat ca nu imi prieste sa telul “fericirii”.
“Ce iti doresti?”
“Sa fiu fericita!”
Am renuntat la telul “fericirii”.
Pentru ca am vazut ca viata nu e numai despre a fi fericita. Daca contorizez ca reusita momentele cand sunt fericita, imi ramane o luna din viata. Si restul? Ceilalti ani traiti aici, ca om viu ii ignor?
Astazi cred ca viata e despre viata. Reusita e ca am trait, traiesc si voi mai trai, aici, pe Pamant, ca Om viu.