Cum am ajuns sa cred ca a face multe e echivalent cu a fi o buna femeie?!
Dimineata, cand ma trezesc, deja mintea roieste de lucruri pe care as putea sa le fac in ziua respectiva. Si daca nu am lucruri vitale de facut, se gasesc multe, foarte multe micute si neimportante. Doar pentru ca imi trec prin cap, e suficient sa le zic “da”?!
Mi-e dor de zilele insorite in care sa nu fac nimic…
Cu onestitate as putea recunoaste ca nu stiu ce e aceea o zi in care “nu fac nimic”. Chiar si atunci cand mi-am propus sa nu fac nimic, tot gasesc ceva de facut care e important, esential sau nu exista nimeni altcineva sa-l faca. Conditia ultima este: “Daca nu face nimeni acest lucru, atunci trebuie sa-l fac eu”.
Mi-e dor de zilele insorite in care sa nu fac mai nimic…
Asa e mai onest.
Adesea constat ca fac prea multe pentru ceilalti: pentru barbatul meu, pentru copiii nostri, pentru oamenii sarmani, pentru copacii care mor, pentru planeta noastra, pentru casa noastra iubita…
De unde stiu ca e prea mult?!
E prea mult atunci cand fac, desi nu mai pot.
E prea mult atunci cand fac, desi mi-e greu si nu mai am vlaga.
E prea mult atunci cand fac si tin socoteala stricta ce am facut eu pentru tine vs ce ai facut tu pentru mine.
E prea mult atunci cand nu ma pot opri din a face lucruri pentru ceilalti, desi acestia nu mai vor si nu le mai trebuie.
In aceste momente as putea recunoaste ca sunt o fiinta umana, cu limitele si limitari.
Ar fi mai sanatos pentru relatia mea cu omul la care tin sa ii spun
“Nu, acum nu pot face asta pentru tine”
decat sa fac ceva ce ne incarca relatia cu reprosuri si resentimente?
Oare pot asa ceva?
Ma intreb sincer:
“Pot sa spun “nu”?”
“Stiu sa spun “nu”?”
Ma simt intr-o valtoare de “fapte” si “actiuni”.
Unele dintre ele sunt impuse de mine, ca fiind importante si necesare. Uneori acestea nu sunt confirmate si aliniate cu exteriorul. Insa ce observ constant la mine este vria actiunilor. De dimineata pana seara ma misc intre diverse actiuni care trebuie facute…si le fac….si nu-mi dau ragaz si nu le spun “Nu”. Constat ca e ca “o dependenta de a face” care nu imi da pace. Mereu fac ceva…Si e foarte importanta actiunea, mult mai importanta decat calitatea sentimentului pe care il simt atunci. E OK sa simt oboseala, resentimente, indarjire, la fel cum e OK sa simt bucurie si implinire. Actiunile curg, in fiecare zi, multe, intense, independent de raspunsul meu emotional la ele. Castigul meu e actiunea, miscarea continua, si nu calitatea emotiilor pe care le simt din asta.
Belea!
Sunt ca o societate de consum!
Consum in ritm rapid, fara sa-mi pese de sustenabilitate si cum consum resursele acestei fiinte umane, Ria. Caci felul meu de a actiona continuu este un consum de resurse.
Tu cum simti ca te incarci dupa o zi plina de activitati?
Simti bucurie sau multumire de sine pentru ce ai facut? Si asta te incarca?
Iti dai voie la o pauza si aceasta pauza iti asigura posibilitatea sa te incarci?
Iti dai voie sa reflectezi la impactul actiunilor tale asupra altor oameni si astfel te incarci?
Ai activitati care consuma si alte activitati, specifice, prin care zici ca te incarci?
Sau cum e pentru tine?
Eu constat ca sunt neclare contextele in care ma incarc, in care simt ca nu doar dau, ci si primesc. Neclare ca context, neclare ca expresie. Si nu stiu sa mi le creez si sa le traiesc.
Ma intreb, onest:
“As vrea sa invat?”
Ar trebui sa fie doar un alt obicei, iar obiceiurile se invata. Oare vreau sa invat?
Vreau sa invat si altceva decat epuizarea si resentimentele?
Vreau sa iau seama cum se simte bucuria cu adevarat si sa-mi ofer ca hrana emotionala, pentru toate corpurile mele, seva bucuriei?
Aud in interiorul meu un “DA”…E plapand, dar e un “DA”.