O perioada din viata mea nu am stiut ca pot sa visez. Sa am un vis al meu, un vis creat pentru mine sa-l traiesc, cu detalii creionate tot de mine.
Am ajuns pana aici asa cum m-a purtat viata.
Desi din gura mamei am auzit doar: “Faci numai ce vrei tu!”, eu, in sinea mea, nu am trait viata ca si cum visele sunt ale mele si alegerile sunt tot ale mele. M-am trezit la 40 de ani ca si cum toata viata m-am alipit la visele altcuiva.
“Cum ar zice alti oameni ca e o alegere buna?” “Atunci asa aleg si eu!”
Alegand in felul acesta in viata am trait sentimentul ca alegerile nu sunt ale mele.
Evident ca alegerile sunt ale mele! Nimeni nu alege niciodata in locul altcuiva!
Insa fiind intemeiate pe ce zic ceilalti, unde ar vrea ceilalti sa fie, cum cred ceilalti ca e bine, aceste alegeri nu le recunosc ca ale mele.
Cand am descoperit ca in viata mea nu am avut vise ale mele, am simtit Tristetea. Trista: un om privat de aroma visului proaspat, inca nematerializat.
Ca sa fiu si mai onesta cu mine, dezamagirea mea nu a fost ca nu am avut vise deloc.
Se prea poate ca copil fiind sa fi visat. Am visat la un animalut numai al meu, un animal de companie cu care sa ma joc si care sa ma dragaleasca. Parintii au zis “Nu! Nu e pentru noi!”. Si visul s-a stins. Copil fiind am visat sa alerg libera pe campuri, sa ma catar in Copaci. Adultii au zis “Nu! Nu e sigur!”. Poate ca nici nu era. Ca adolescenta am visat la iubirea unui baiat, am visat sa ma sarute, sa ma mangaie. Adultii iarasi au zis “Nu! Asa ceva nu se cade! Asa ceva nu va aduce nimic bun!” Ca tanara cu darul scrisului am visat ca voi studia literele si ma voi exprima in scris mai bine, profesia mea va include si literatura. Adultii au zis “Vei muri de foame! Alege alta meserie!”
Si visele acestea s-au stins unul dupa celalalt. Eu tematoare, lipsita de sprijinul unui om care sa-mi fie alaturi, mi-am lasat visele sa se stinga unul dupa celalalt si am continuat sa aleg ce cred ceilalti ca e bine.
Cand am cunoscut un barbat dornic sa-mi ofere iubirea lui, am ales sa ma alatur lui. El avea un vis. Visul Barbatului era o Femeie, impreuna cu care sa traiasca intr-o familie cu doi Copii.
“Da, mi-am zis, e un vis bun! Ma alatur tie!”
Naiva nu am socotit ca visul acesta e pe termen lung. Felul meu de a fi devotata si loiala va inaripa visul zeci de ani de viata. Dupa 20 de ani de vis, am realizat ceea ce era onest si la vedere de la inceput: visul acesta e cat o viata! Imi pare bine de alegerea mea, ma gasesc alaturi de Barbatul care ma iubeste si in Visul-Realitatea Familie care imi prieste, care ma hraneste.
Tristetea a venit si ea: cum va fi daca eu ma dedic 100% viselor visate de ceilalti? Si cand aleg sa ma alatur lor in vise complexe, pe termen lung? Visele mele unde mai incap? Cand aleg sa folosesc 100% din resursele mele pentru ceilalti, simt ca nu mai ajung la mine. Nici nu mai are rost sa visez, caci adevarul e ca nu voi actiona nicicand ca aceste vise sa devina experienta traita.
Ca sa fiu onesta cu mine, dezamagirea mea fata de mine este ca nu mi-am transformat visele in realitate. Ca au fost mereu in stadiul de vis, fie plapand, fie mai consistent, dar vis. Cand sa actionez ca visul sa devina realitate, mi-am gasit diverse pretexte sa nu o fac. Si e greu sa fiu eu insami prima care ma abandonez… Onestitatea deplina este ca acum sa-mi recunosc dezertarile si sa ma iert. Azi, femeia adulta care sunt, am cu totul alte resurse pentru visele mele si alta capacitate de a actiona ca visele sa devina realitate. Dar femeia adulta de azi este impovarata de ranchiuna si resentimentele pe care le poarta tinerei ezitante si fricoase care a zis “Nu!” proprilor vise atat de bine.
Pentru libertatea prezentului, trecutul e in grija iertarii. O iertare sincera, deplina trece prin simtirea acelor vise, apoi a sentimentului cand visul se stinge si eu aleg altfel. Asa e calea onesta care impaca si trecutul si prezentul in imbratisarea cuprinzatoare a iertarii.